The Tales of the Stained Glass

Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel

DSC_3067

DSC_3069

DSC_3070

DSC_3068

Advertisements

CĂDERE LIBERĂ [EP.17]

În loc să se lumineze, se întunecă din nou, începe să plouă mărunt. Deşi e iunie, se răcoreşte cu fiecare oră, ploaia se transformă în lapoviţă, apoi în ninsoare. Perdeaua de fulgi e groasă, mizeria de pe străzi e acoperită de alb.

De prin cotloanele cartierului încep să apară  puştanii şi bebeluşii trăgând de săniuţele scoase de la naftalină. Străzile se transformă în pârtii, e plin de ţipete cristaline. Oameni de zăpadă supraponderali stau aliniaţi pe marginea drumului, păzind linia de plecare şi cea de sosire.

Până seara, crengile au îngheţat, au apărut ciucuri de cristal. Rând pe rând, copiii fug în casă.   S-a făcut foarte rece, poleiul a transformat străzile în patinoare. Trecătorii se ţin de garduri, de ţevi, de coşurile de gunoi, bătrânii nu mai îndrăznesc să iasă din casă, doar curajoşii se avântă cu şosete vechi trase peste încălţări. În vârful dealului se aud motoare turate la maxim, se simte mirosul de cauciuc ars.

În casă, linişte de mormânt. În cartier nu e nici curent nici căldură – posturile de transformare au ars, iar ţevile de gaz au plesnit ca baloanele.

Mama aduce lumânări şi pături, verifică uşile şi ferestrele. Fetele stau îmbufnate într-un colţ, cu telefoanele şi tabletele descărcate. Mama le mai înveseleşte cu o ciocolată „păstrată pentru ocazii speciale”.

Tatăl verifică lanternele, numără bateriile. Într-o pungă a adus un minim necesar: un cutter, ciocan şi cuie, sârmă, bandă adezivă, un fierăstrău. Printre lucrurile vechi a dat peste un radio portabil, e funcţional dar nu prinde nimic, se aude doar fâşâit.

Costel şi Mătuşa n-au ieşit din cameră decât pentru necesităţi. Costel e mai lucid şi stăpân pe sine decât se aşteptau, în schimb Mătuşa e depăşită de situaţie, a dat în bâlbâială, inconştient a înghiţit toate calmantele pacientului. E aşa de încordată că vroia să-i facă lui Costel injecţia zilnică dar şi-a înfipt acul în pulpă, prin halatul de mătase.

Mama aruncă tot ce s-a stricat în frigider, păstrează doar brânza şi laptele UHT. Aruncă o privire în dulăpioarele din bucătărie şi cămară. Stau bine la capitolul provizii: conserve, pateuri, seminţe şi cereale. Au o lădiţă cu mere şi portocale. Şi dulciuri berechet: batoane de susan, biscuiţi, halva, bomboane mentolate, două borcane de miere. Nişte sucuri „absolut naturale” din concentrat natural de concentral artificial. Plus cacao şi cafea la discreţie.

Tatăl îşi trage cizmele de cauciuc, ia lanterna, forţează uşa de la beci. Numără borcanele de murături, gem, zacuscă care nu s-au spart. Cară damigeana de vin şi bidonul de vişinată, le înfăşoară în pături ca bebeluşii în incubator. Au câteva bidoane de apă de la robinet, puse de-o parte pentru flori.

 E seară târziu. Toată familia izolează uşile, baricadează geamurile cu perne şi cărţi. Fetele ronţăie raţia de fructe uscate, se duc la culcare. Mama suflă în lumânări. E beznă. Timpul a încremenit.

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE.

CĂDERE LIBERĂ [EP.16]

   –   Dom’le, cam exagerezi! îl întrerupse din elan un gură-cască cu privire de viezure şi muşchi de halterofil. Io zic să mergeţi acasă, să vă băgaţi picioarele în apă rece până vă ies aburii pe urechi… Vorbim după…

   –  Vă jur că e adevărat! se apără necunoscutul, trăgând nervos de mustaţa din care nu mai rămăseseră decât foliculii. N-oi avea eu şcoală dar ochi am. Parcul Central e dezolant. Tobogane sparte, balansoare date peste cap. O camionetă de la Spaţii Verzi bloca ieşirea din parc, lăzi de flori nedescărcate, pe jos mânuşi, lopeţi…

La hotelul de lângă grădiniţă toate umbreluţele au zburat în stradă, iar tomberoanele sunt înfipte în gardul de fier forjat.

Dacă vreţi să vă convingeţi că nu sunt nebun – mahmur poate -, mergeţi jos în intersecţie, o să vedeţi o ambulanţă arsă, cred că a derapat şi a intrat în capela de la cazarmă, şoferul şi asistenta sunt prinşi în centuri, ea mai are stetoscopul în jurul gâtului…

Trezit din transă, pe om îl trecu un fior şi, împleticindu-se, se pierdu printre blocuri.

Între timp, ceaţa se risipise. Din copacii desfrunziţi mai rămăseseră doar ghemotoace sârmoase. Buturugile luate de viitură zăceau grămadă peste maşini şi porţi.

Mama şi fetele îşi fac curaj, ies în stradă, „în recunoaştere”. După primii paşi le izbeşte un miros greu, de mortăciune. Mai fac un pas. Printre frunze… zeci de păsări ţepene, cu ochii sticloşi, miraţi. Fac cale-întoarsă în curte, acoperindu-şi nările. În colţul cuştii, câinele, încolăcit, rece. În magazie, pisoiaşii încremeniţi la supt, cu muştele roind enervant.

Tabla de pe casă zdrăngăne sacadat. Se desprinsese în mai multe locuri, ca o coajă de banană, lovind burlanele. Lipseau ţigle de pe gard, iar din cele rămase, ciobite, se mai desprindea câte una la cea mai firavă adiere de vânt.

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE

CĂDERE LIBERĂ [EP. 15]

Ziua 3

Nu s-a luminat. Ceaţa groasă de ieri mătură grădina, scările, ciotul de măr.

Tatăl dă să iasă din casă. Banda cu care a izolat uşa se desface în fâşii neregulate, ca o epidermă uscată. În stradă, în cizme şi trening, vecinii comentează cele întâmplate. Sunt confuzi, storşi de vlagă. Privesc peste umăr, mereu li se pare că aud voci strigând după ajutor, apoi scrâşnet de bolovani şi plesnit de ţevi.

De pe deal vin câţiva poznaşi, călare pe o saltea gonflabilă. Îşi croiesc drum pe părtiile de noroi, exersează mişcări de surfing, se trag de haine când se împotmolesc în nisipul mişcător.

Un necunoscut cu braţul înfăşurat într-o faţă de masă, cu bandajul de pe cap îmbibat în pete stacojii, povesteşte celor adunaţi la colţ de stradă:

   –  Eram la o terasă în Centru, la o onomastică, o cam luasem pe drojdie.

Deodată, am văzut mesele şi scaunele când în stânga când în dreapta, am crezut că e de la beutură. N-am apucat să prind paharele, farfurioarele şi telefoanele, au ajuns pe jos într-o secundă. Am vrut să fug şi eu ca ceilalţi dar când  mi-am ridicat privirea, statuile de pe faţadă tremurau, s-au înclinat, am închis ochii, aşteptând să primesc în cap un bust de beton sau îngeraşi de ipsos, dar există un Dumnezeu, statuile s-au oprit în nişte sârme. Toată lumea fugea, am luat-o la sănătoasa pe bulevard. Un coş de fum a spart o vitrină, un panou a rupt băncile. 

Am văzut un poliţist care încerca să calmeze un bărbat care urla că Palatul Telefoanelor fumegă, Rectoratul nu mai are geamuri, iar în faţă la Casa Armatei, fântâna era spartă, jeturile de apă ţâşneau haotic printre căluţii decapitaţi şi sirenele fără coadă, iar coloanele cedaseră, tavanul se prăbuşise, făcuse implozie, zidurile se înclinaseră spre interior ca piesele de domino. 

Vă spun că stau de 50 de ani în oraşul ăsta dar aşa ceva nu s-a mai întâmplat. Aţi observat pelicula verzuie de pe străzi şi trotuare? Uitaţi, chestia asta lipicioasă, parcă a vomat cineva peste tot oraşul. Eu nu le am cu chimia, am fost controlor de bilete, dar chestia asta mi se pare ciudată, parcă e corozivă. Dumneata degeaba îţi acoperi faţa cu fularul – dacă e ceva în aer nu te protejează decât un buncăr subteran. O să ne ascundem sub pământ sau în grote, cârtiţe chioare, ce mai…

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE.

Cădere liberă [EP. 14]

În faţa casei, nămolul a acoperit gardul. Râul s-a umflat, a trecut de zidurile de sprijin, şuvoaiele au năvălit pe străduţe. Bucăţi de asfalt se desfac ca biscuiţii, sunt luate de apă.

Tatăl umple saci cu nisip, aduce o uşă veche din magazie, scoate bolovani dintre straturile de flori şi baricadează poarta, cară noroiul cu găleata. Scurgerea nu mai face faţă, a scos grilajul, apa curge în voie direct în canal. Aduce din pod scânduri late, blochează geamurile.

În stradă, vecinii se opintesc cu răngi, încearcă să mute bustenii căzuţi din pădure. Oamenii dau apa din curte cu ligheanele. Leşuri de animale şi păsări, jardiniere, jucării şi sezlonguri sunt cărate de viitură. Plouă neîncetat, tună şi fulgeră. În pădure, copacii trăsniţi ard ca torţele, scrâşnesc, o iau la vale.

Un fulger luminează curtea, mărul e despicat în două, în cădere crăcile smulg cablul TV de pe stâlp. Pisica îşi cară pisoii, câinele e liber.

De când a început urgia, clopotele bat neîncetat, ambulanţele urlă, câinii hăule.

Fetele intră în casă, murate până la piele. Afară furtună, în casă furtună. Mătuşa e ca un şoricel cu cheiţă, nu stă locului – fuge la geam, izbucneşte în plâns, se şterge pe perdea, o ia ca titirezul spre camera lui Costel care are o criză la fiecare fulger, îi dă palme, îl îndoapă cu Xanax, mai bagă şi ea în gură.

Nu e curent nici pe stradă nici în casă. Pe bâjbâite Mama aprinde lumânări, scoate păturile din debara. Aduce o pungă de cracksuri, nişte apă plată. Tatăl intră în casă.

   –  Să izolăm geamurile! Nu uitaţi de uşi! Unde naiba e banda adezivă, iar nu aţi pus-o la loc!

Se duc la culcare, nimeni nu mai are pretenţii de confort. Tatăl rămâne de pază, dar în câteva minute sforăie de duce casa…

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE

Cădere liberă [EP. 13]

Nivelul apei a crescut, doar basculantele şi buldozerele se mai încumetă în nebunia asta. Oamenii disperaţi au luat cu asalt benele şi cupele, se prind cu frenezie de orice margine sau lanţ, răsuflă uşuraţi când se văd sus, feriţi de crăcile şi resturile care vin cu viteză pe bulevard în jos. Cei care nu mai au loc în maşini înaintează greoi printre valuri, cu copiii deasupra capului, cu animalele în braţe. Unii au improvizat plute din PET-uri, plutesc printre pubele, genţi şi biciclete abandonate.

Semafoarele se bălăngăne, stâlpii de iluminat sunt înclinaţi.

Apa năvăleşte în magazine, ia pe sus mobila şi echipamentele, oamenii fug la etaje, se agaţă de grilaje. Foile sunt vânturate de colo-colo. Antenele-satelit atârnă inerte, ca şi aparatele de aer conditionat. La cabinetul de avocatură, zidul de la stradă s-a dărâmat, înăuntru se văd prin praf un copiator, un raft răsturnat, iar pe masa din centru două cafele în care picură tencuiala.

Fetele trec pe lângă firma de pază de peste drum. E lovită rău. Jupuite de beton, din ziduri n-au rămas decât armăturile contorsionate, iar prin resturile de acoperiş se vede cerul. Acum câteva minute, în faţă fusese parcată o maşină de teren – acum se mai vede doar numărul de înmatriculare şi o cască de protecţie făcută piftie. Postul de transformare din spatele clădirii e avariat, prin uşile întredeschise iese fum, firele sfârâie.

O iau la fugă spre casă, cu papucii în mână, evitând gurile de canal. Spre pădure, copacii au fost smulşi din rădăcină, blochează drumul. Fug prin curţile oamenilor, gardurile sunt dărâmate. Pământul o ia la vale, fundaţiile se clatină, cresc fisurile din pereţi.

Fetele au ajuns în vârful dealului, ude leoarcă, îngheţate. Trec pe lângă garaj. Uşa e îndoită, maşina e jumătate îngropată în noroi, pe apă plutesc gunoaie şi bidoane.

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE.

PHOTO: Bird-o-port

A cold December morning.

The parking lot of a supermarket.

A flock of birds, taking off and landing.

Untold stories and battles.

pasari 035 lighting.jpg

Cădere Liberă [EP. 12]

În sfârşit, cele trei ajung la pasajul subteran, coboară înfrigurate. Aerul e îmbâcsit, dar speră să se poată încălzi. Unii vor să coboare, alţii să urce, se renunţă la politeţuri, se trece la înjurături. Părinţii încearcă să-şi calmeze copiii, să le distragă atenţia, dar sunt la fel de speriaţi.

Fetele se lasă duse de val, stau ciorchine la jumătatea tunelului, cu respiraţia tăiată.

   –  Ce-ar fi să ieşim? Cât se mai poate…

Urcă scările care dau spre deal, dar ploaia s-a transformat în grindină, geamurile plesnesc, treptele sunt pline de cioburi. Fetele o iau la fugă înapoi, se ţin strâns de mână, mama nu le dă drumul, le încurajează că totul va fi bine.

Sosesc oameni îngroziţi, coboară împleticindu-se, cu umbrelele rupte şi hainele răvăşite.

  –   Cutremur! Feriţi-vă!

Deasupra, şoseaua trepidează. Structura de rezistenţă se cabrează, plăcile de beton gem înfundat, ornamentele se desfac ca solzii de peşte, oamenii se feresc de bucăţile de tencuială. Prin gurile de aerisire se scurge apa, neoanele pâlpâie scurt apoi se sting.

5-10 minute de linişte totală. Nimeni nu îndrăzneşte să se mişte, copiii au amuţit. Se aude doar sirena de pe Camera de Comerţ.

Când oamenii realizează că apa înaintează de la toate intrările pasajului, se stârneşte panica.

  –   Să ieşim naibii de aici! O să murim ca şobolanii!

Cu apa până la genunchi, printre ambalaje şi manechine de plastic, o iau la fugă spre trepte. În ambuscadă, cei din faţă nu vor să înainteze, cei din spate împing isterizaţi.

Fetele reuşesc să iasă la suprafaţă. Trotuare surpate, printre crăpături se văd măruntaiele pământului: ţevi de gaz plesnite, focul arzând mocnit, izolaţia de la magistrala de apă caldă împrăştiată ca o vomă îngheţată.

Fetele se ţin de mână, aleargă pe străzi. Mama încearcă să ţină pasul cu ele, gâfâie, se împleticeşte. Maşinile abandonate în sensul giratoriu au airbagurile înroşite, portierele deformate… Un autobuz a derapat, s-a răsturnat peste florăria din colţ, e plin de ghivece sparte şi cioburi.

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE

Cădere Liberă [EP. 11]

La prânz, fetele au pornit spre centru, la cumpărături. Cu mama. Au convins-o cu greu. S-a eschivat că are tot ce-i trebuie, să meargă doar ele. Dar, încolţită de două încăpăţânate, a cedat.

Au luat la rând magazinele de cosmetice, haine, încălţări şi accesorii, n-au cruţat nimic. E sezonul reducerilor, o şansă în plus să-şi umple dulapul cu noile colecţii.

Prinse în febra deciziilor de shopping, n-au auzit primele tunete, înfundate, dinspre munte. Doar rândunelele speriate au rupt rândurile, fiecare s-a ascuns pe unde a ştiut mai bine.

Se îndreptau agale spre următorul magazin când, din reflex, şi-au ridicat privirea. Se compactau norii, strângându-se ca un cleşte în jurul ultimelor pete albastre.

Cerul devenea o ciorbă vineţie, cu geometrii ciudate. Straturile de nori se întrepătrundeau. Aerul era lăptos, încărcat de impurităţi.

Au terminat cu magazinele, s-au oprit la o terasă, înconjurate de sacoşe multicolore. Au comandat câte un cappuccino, au comentat atitudinea vânzătoarelor, au comparat culorile, texturile, măsurile.

Vântul se înteţeşte, suflă în rafale, apoi se linişteşte. Chelnerul, bombănind printre dinţi,  ridică ghivecele răsturnate, mătură pământul, reglează umbreluţele date peste cap.

   –   Mamă, mi-e frig…

Cea Mică îşi ridică gulerul, îşi încheie toţi nasturii. Plătesc, dau să plece. Deasupra, panourile publicitare sunt smulse de vânt, zboară ca lampioanele. Feţele de masă se înfoaie, ceştile cad ca piesele de sah.

Grăbesc pasul. Tunetele declanşează alarmele de la maşini, îngânându-se ca oile rătăcite. Plesnesc primele geamuri, copiii ţipă, lumea se adăposteşte sub streşini, o ia la sănătoasa pe străduţele laterale.

În nări se simte ceaţa. Fină. Apoi sufocantă. Nevâzând mare lucru, fetele bâjbâie pe lângă ziduri, se strigă în mulţime, se prind de mâini.

După picurii scurţi, de avertisment, urmează ploaia torenţială. Luate pe nepregătite, fără umbrele sau impermeabile, fetele grăbesc pasul spre casă. Asfaltul miroase a gudron, tentaculele de ulei înaintează de-a latul şoselelor. Gurile de canal nu fac faţă, se formează jeturi de noroi, sorburile de la grilaje vântură gunoaiele.

Şoferii claxonează iritaţi, depăşesc haotic, stropesc pietonii zgribuliţi din staţii.

În alergare, Cea Mare se izbeşte de un trecător, scapă o punguţă, nu se mai întoarce după ea.

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE!

Cădere Liberă [EP. 10]

Ziua 2

   –   Aţi auzit cucuveaua? E ceva în pădure! Animalele sunt agitate!

Unchiul Costel bântuia prin casă, cu lumina stinsă, ca să nu consume curent. Dărâmă umbrelele, scăpă cheile pe gresie, trezi toată familia.

Mătuşa fugea după el cu punga de medicamente. Amândoi în pijamale, ea pe roz cu fluturaşi, el pe albastru cu rachete, aduceau a Frumoasa şi Bestia în Al Doilea Război Mondial.

   –  Costel, mamă, linişteşte-te! Oamenii ăştia ne-au primit în casă, ne-au omenit, iar noi le facem una ca asta. Fii rezonabil!

Dar nu avea cu cine. Într-o mână cu telecomanda, în cealaltă cu ziarul de ieri, Costel îşi frângea degetele, trăgea de elasticul de la pantaloni, luase în picioare covoraşele de pe hol. Toţi s-au adunat în jurul lui, unii să-l calmeze, ceilalţi să-i dea în cap.

   –  Să te liniştești tu! începu Costel. Eu nu mai pot! Nu vezi ce anunţă ăştia la ştiri? Tornade pe litoralul românesc. Cine a auzit de tornade în Marea Neagră? Uite aici: 55.000 de victime în Rusia! Dar nu de la frig, de la căldură! Ce zici de asta: în Norvegia, temperatura a crescut de la minus 40 de grade la plus 5. Ce diferenţă! În mai puţin de două zile… La aşa temperaturi, corpul o ia razna, nu mai înţelege nimic. Am citit pe net că cea mai joasă temperatură s-a înregistrat în Antarctica, în 2013: minus 93,2 grade. Celsius, nu Fahrenheit. Stai că n-am terminat! În California lui Terminator sunt incendii infernale, iar în Canada – la o aruncătură de rachetă – e vortex polar. Nu mai zic de inundaţiile cu mii de morţi şi milioane de case distruse. E sfărşitul lumii, pregătiţi-vă!

Toţi îl privesc perplecşi, Cea Mică se smiorcăie, Cea Mare e îmbufnată dar se ocupă şi de o pielicică de la o unghie. Mătuşa l-a prins pe Costel de mână, ca într-o menghină; revoluţionarul nu s-a opus, a strâns din dinţi când a simţit acul, apoi şi-a luat Xanaxul. Sedat, s-a dus spăşit în cameră. A adormit instant.

Cu bâlciul la final, fiecare s-a întors în cameră să mai moţăie un pic până la următoarea criză.

[ADRIAN TATU, CADERE LIBERA, 2016]

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE

Cădere Liberă [EP. 9]

În dimineaţa respectivă mimase dureri în piept,  s-a tăvălit pe gresie, a făcut spume la gură, şi-a dat ochii peste cap. Circ, ce mai! Gardienii l-au imobilizat, l-au sedat. Imediat a fost transferat sub escortă la Spitalul Judeţean pentru investigaţii.  L-au cărat mai mult pe sus, ca pe o legumă, nu se putea ţine pe picioare. Au aşteptat o jumătate de oră pe holurile policlinicii, în faţa laboratorului. Gardienii au relatat în procesul-verbal că pacientul nu a fost agresiv sau agitat, a privit fix tablourile cu reproduceri după „Iobagi fugind”.

La un moment dat, când primul gardian s-a dus să-şi ia o cafea de la automatul din capătul holului, Costel a smuls un extinctor, i-a zdrobit rotula celui de-al doilea care, de durere, a îmbrăţişat banca. Auzind ţipete, primul gardian a aruncat paharul de plastic, opărind un alt pacient, a scos sprayul cu piper dar n-a apucat să-l folosească: Costel smulsese „Iobagul” de pe perete şi i-l făcuse guler.

A luat-o ca nebunul pe scări, sărind câte patru trepte. Când şi-a dat seama că de jos veneau oamenii de ordine fluturând bastoane şi electroşocuri, a dat de perete uşa unui bloc operator, a sărit pe geam, prin plasa de ţânţari, spre groaza asistentelor care au leşinat în tandem. În faţa geamului erau un plop şi câteva tufe de buxus. Acum nu mai sunt. Crăcile au atenuat căzătura, Costel nu şi-a fracturat decât maxilarul, iar pe tatami buxus a zăcut inconştient în jur de 30 de secunde, insuficient pentru urmăritori să ajungă la el. 

Trâgându-se de izmene, eroul meu Costel s-a pierdut printre blocuri, simţind în ceafă turbarea asistenţilor medicali, gata să-l linşeze. A împins un pensionar, i-a furat bicicleta, a luat-o spre pod. Lătrat de câini, încurajat de beţivanii de la crâşmă care se vedeau răzbunaţi în lupta cu sistemul, Costel a luat-o spre ruinele fostei fabrici de tractoare. L-au găsit după două ore, într-o hală dezafectată, în spatele unui strung, într-un canal de scurgere.

L-au luat cu salvarea. A stat 60 de zile la terapie intensivă. M-au lăsat să-l iau acasă, dar trebuie să-i fac tratamentul, m-au instruit ce şi cum, injecţii, pastile, tot tacâmul. Vom merge la control peste 3 luni. Plus că un poliţai ne va vizita lunar.

Vreau să vă mulţumesc încă o dată că ne-aţi primit la voi câteva zile. Ştiu că e deranj, Costel al meu e dificil… dar unde să mergem, cine ne-ar suporta atâtea zile?!

Mătuşa îşi încheie povestea, era pe punctul de a începe un nou bocet. Nimeni nu mai avea chef de mâncat sau băut. Au strâns masa, au spălat vasele, s-au dus la culcare.

[ADRIAN TATU, CĂDERE LIBERĂ, 2016]

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

 

Cădere Liberă [EP. 8]

Am ieşit, s-a auzit din nou zdrăngănitul cheilor, zăvorul tras. Când să plec m-a strigat infirmiera care-l îngrijea. Stătea în cămăruţa ei, cu picioarele întinse spre reşoul de sub masă. Mută nişte foi  dintr-o parte în alta, îşi turnă un pahar de apă, îşi aranjă cocul. Braţe ca lopeţile, început şi sfârşit de mustăcioară, halat şifonat.

M-a asigurat că „pacientul are un comportament stabil, fără fluctuaţii episodice, tulburări somatoforme sau amnezii disociative” – sincer vă spun, nu prea o puteam urmări, nu înţelegeam o boabă din talmeş-balmeşul ei. Infirmiera a continuat: „Îşi ia pastilele, se prezintă la toate mesele. Majoritatea timpului şi-l petrece în locul lui preferat, pe canapea. Priveşte lung pe geam, scrie în carneţel, îşi ia tot timpul notiţe, le strânge la piept, seara ascunde carneţelul în noptieră, sub prosopul de baie. Într-o zi a împrumutat «Legendele Olimpului» de la biblioteca spitalului, şi-a făcut din ziare coif, s-a apucat să recite în sala de mese, pe holuri, în cabinetul medical.”

Infirmiera mi-a zâmbit scurt. „Într-o marţi s-a încuiat în baie, a fumat cu geamul închis, normal că s-a declanşat alarma de incendiu, jeturile de apă au ţâşnit la toate etajele. Am fost nevoiţi să spargem uşa, l-am sedat, l-am ţinut la izolator două zile. De atunci bolboroseşte fără noimă despre Marea Evadare, dar nimeni nu-l bagă în seamă.”

Mătuşa luă o pauză. Terminase cutia de şerveţele, rimelul îi crestase faţa, o Nefertiti în mizerie. Bău o jumătate de litru de apă, îndesă jumătate de platou de plăcinte, după care concluzionă:

   –  Pe scurt, asta a fost vizita la ospiciu. După o săptămână, a sunat iar telefonul. Era un inspector, nu-i ţin minte numele. Am avut o presimţire. Vocea se dorea dură, arogantă, dar am simţit tremurul din glas. Costel al meu evadase! Sinceră, nu-l credeam în stare, la cât de bălălău a fost toată viaţa, dar mai ales acum, după ce se dilise.

[ADRIAN TATU, CĂDERE LIBERĂ, 2016]

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

Graffiti Stencils (Șabloanele) – Rapiditate, precizie, creativitate

În urmă cu o jumătate de secol, adolescentul John Fekner, călit în suburbiile dezolante ale Bronxului, începea o campanie de-o viață de street art pentru conștientizarea publică a problemelor cu care se confrunta societatea americană: decăderea urbană, poluarea, minoritățile și drepturile omului, corupția sistemului, consumerismul, manipularea…

Aproximativ în aceeași perioadă dar peste Ocean, Xavier Prou (a.k.a. Blek le Rat, considerat părintele stencil graffiti) folosea șabloanele pentru a împânzi străzile Parisului cu șoareci, “singurele animale libere din oraș” și “singurele capabile să invadeze orice teritoriu, așa cum face și arta stradală”.

În septembrie 2016 patrulam străzile Brașovului, mai exact Cartierul Astra, când am observat mesajul “Erou Liviu Babeș” aplicat cu șablon pe un bloc renovat.

2016 ICIM 46 640x480.JPG

Nu era o capodoperă, dar sintetiza esența artei stradale: mesaj de interes public, vizibil publicului; baliză de avertizare; strigăt tăcut. Pentru Brașov, Liviu Babeș rămâne simbolul trecerii de la anii comunismului la pseudo-democrația și deriva ce au urmat.

Arta stradală făcută cu șabloane are avantaje incontestabile. Șablonul e pregătit cu grijă acasă, apoi transferul imaginii pe ziduri și stâlpi e instantaneu, repetabil. Artistul decide complexitatea imaginii, mesajului, culorilor.

Brașovul nu e cu nimic mai prejos de marile metropole în ceea ce privește targetul artei stradale:

trezirea din amorțeală…

2009 pasaj Electroprecizia Prems 3 640x480

2010 oct 2010 (10) 640x480

2016 Statie Sc 5 2.jpg 640x480

hrană sănătoasă și drepturile animalelor…

2009 Estico 640x480

2016 10 iunie 046 640x480

2016 Aro in spate (1) crop 1 640x480

2016 Gara BV 2 640x480

2016 30 iunie 059 640x480

Zorilor 2 sept 2017 06.jpg

uman și ecologic…

2010 oct 2010 (20) 640x480

2014 DSCF9222 640x480

2016 Schei - Latina 25 BW 640x480.JPG

sau pur și simplu spirit ludic, jocuri de cuvinte, macho urban

2009 gradinita Partizanul 640x480

2009 Livada Postei 3 640x480

2016 Dupa Ziduri sept 2016 08 640x480

2010 21 mai 033 640x480

2016 IRE 2 640x480

2015 Tractorul 033 crop 640x480

2012 graffiti 141

2012 graffiti 140 crop

2012 graffiti 100 Patria gang

Majoritatea șabloanelor se lasă descifrate de la prima vedere…

Michelangelo - David - Cartierul Florilor - Vlahuta 1.JPG

2016 Aro in spate (1) crop 2

2016 Ocolitoarea Mare Sacele 2016 (39)

2016 Star 5.jpg

2016 Parc sens giratoriu Noua 1

2011 iunie 24 342 640x480

2016 DSCF6289.JPG

2016 colt Mesota 640x480

2012 graffiti 095

Rămân acele prezențe stradale criptice (voit sau nu) care nu se lasă descifrate nici la prima vedere nici la a doua… Poate autorul a dorit ieșirea privitorului din zona de confort a percepției primare și implicarea conștientă – o invitație subtilă la căutarea de referințe ascunse și metatextualitate. Poate unele șabloane se doresc a rămâne criptice, înțelese doar în cadrul restrâns al crew-ului respectiv.

2009 18 iunie 117 640x480

2009 Colina 16

2009 Iuliu Maniu 21 640x480

Tresar la descoperirea unui șablon nou. Oare ce ușă se va deschide? Oare ce text pierdut printre buruieni este de fapt o trimitere spre conținut online și offline care așteaptă să fie readus la viață?

 2010 oct 2010 (3)

2016 Parc sens giratoriu Noua 2

2014 Muresenilor 2

Închei cu un stencil graffiti, ascuns la propriu printre buruieni și resturi menajere, undeva la poalele Cetății Brașovului. Când l-am descoperit m-am mirat că există și poeți printre grafferi.

Cetate - Apele Romane 13 640x480

Mi-au trebuit 2 ani și acea curiozitate de copil să mă întreb: WHAT IF? Ce-ar fi dacă într-o zi aș putea înțelege toate versurile ilizibile pierdute în dârele de vopsea?! Dacă există mai multe versuri, pierdute prin alte tufe care așteaptă să fie descoperite?!

Da, dacă vrei cu adevărat poți! Sunt versurile din Vama – Pe sârmă:

Dacă oamenii-ar privi spre cer,
într-o zi de mai
Ar vedea pe-o sârmă doi nebuni
pășind îmbrățișați
O ține în brațe, el o ține în brațe
Ea îl sărută cu ochii închiși
Nimeni nu-i vede,
oamenii-s în birouri
Sunt în birouri, nu se uită la cer
Iubito, noi mergem pe sârmă,
Pășește cu atenție, nu vrem să cădem
Sub noi e prăpastia, e lumea cu vise spulberate,
Ai grijă cum calci…
Știu că este frig aicea sus și câteodată vânt
Acolo jos, însă, iubirea noastră
De oameni s-ar lovi
Nu vreau să cad, nu
Nu vreau să cad, nu
Nu vreau să cad în prăpastia lor
Nu privi spre ei, nu privi spre ei, nu privi spre ei
Iubito, noi mergem pe sârmă,
Pășește cu atenție, nu vrem să cădem
Sub noi e prăpastia, e lumea cu vise spulberate,
Ai grijă cum calci.

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

 

 

Cădere Liberă [EP. 7]

   –   Asta-i o mare prostie, intră în discuţie Mama, enervată la culme de tâmpenia pe care o debita Mătuşa. Poluarea de sute de ani a dus la schimbări dramatice. Ideea cu proiecte ultrasecrete e la fel de psycho poo-poo ca omuleţii verzi cu antene şi ochi largi de mango.

   –   Ştiu, ştiu, aşa mi-am zis şi eu, continuă Mătuşa, jenată, înfigându-şi privirea în pământ. Am încercat să-l conving că doar oamenii slabi cred în conspiraţii, dar n-am avut succes. Era credul, influenţabil, uşor de manipulat. Ce mai, un copil care primise în dar o rachetă iar imaginaţia i-o luase razna, deja visa călătorii interplanetare.

Avea sub pernă un carneţel cu liste de site-uri, linkuri YouTube, comentarii de pe forumuri. Acasă, în maşină, la magazin se uita instinctiv spre cer, se panica la schimbări bruşte de vreme sau forme ciudate de nori.

Treptat s-a închis în sine, a devenit morocănos. Pleca de acasă la prima oră, fără telefon, fără să zică nimic, se întorcea seara, abătut. Dacă îl întrebam ce şi cum era irascibil, sărea ca ars.

Am aflat mai târziu că se înscrisese într-o organizaţie de activişti pentru drepturile omului. Se ducea la întruniri, la manifestaţii în faţa Primăriei. Au clocit acţiuni prosteşti de sabotaj. Au forţat unităţile militare din jurul oraşului dar, spre dezamăgirea lor, nu au găsit decât garduri ruginite şi echipamente vechi rămase de pe vremea comuniştilor. Nicio dovadă de cercetări militare avansate sau documente secrete.

Într-o zi, a plecat de dimineaţă, ca de obicei, dar nu s-a mai întors. Am fost chemată la Parchet, apoi la Spitalul de Boli Psihice. Fusese internat pentru evaluare psihiatrică. Colegii lui, mai puţin norocoşi, fuseseră arestaţi. El, fiind în vârstă, s-a ales cu internarea şi tratamentul pe termen lung.

În primele zile, nu mi-au dat voie să-l vizitez, să-l sun, să-i trimit ceva. Am stat ca miloaga la poarta spitalului, zi de zi, mă uitam peste gard, la geamurile cu gratii, am sunat la interfon, nu m-a băgat nimeni în seamă. Plângeam ca proasta.

Abia prin martie m-au anunţat că am voie să-l văd. Fără pachete, fără însoţitori, doar eu. M-am legitimat, am pornit pe holurile alambicate, de conac boieresc, pe lângă geamurile cu grilaje cât pumnul. Fiecare etaj avea uşi metalice, revopsite strat peste strat. Camerele de supraveghere acopereau fiecare colţ.

Am fost dusă la “Sala de activităţi”. Gardianul a zdrăngănit lanţul de chei, a descuiat lacătul, a tras zăvorul.

  –  Sinceră să fiu, mi-a fost un pic teamă să intru, continuă Mătuşa, cu ochii mari, de Bambi împuşcat în gambă. Unii pacienţi erau adunaţi în jurul meselor de rummy, dar parcă uitaseră de ce erau acolo. Vreo doi priveau fix televizorul, dar trecuseră cu psihanaliza dincolo de ecran şi diode. La un pian, un bătrânel apăsa la nesfârşit aceleaşi clape, spre disperarea îngrijitorilor. O tânără, cu păr vâlvoi ocru-magenta, se ruja, se admira în oglindă, îşi ţuguia buzele ca un căluţ de mare. Mai erau patru gemeni, unul se scobea în nas, altul în urechi, iar restul în alte extremităţi, mi-e ruşine să spun.

Într-un halat dungat, cu mânecile prea scurte şi cordonul prea lung, cu papuci de casă, şosete de tenis, fes fanariot, Unchiul Costel stătea împietrit, cu privirea în gol. Nu ştiu ce putea să vadă prin lentilele alea pline de pete de sos şi amprente, cred că de atunci a făcut cataractă.

I-am povestit despre casă, despre ce se mai întâmplă afară. Nu i-am smuls o vorbă, n-a schiţat niciun gest. Era rigid.  Poate sub efectul sedativelor. Mă durea sufletul să-l văd în halul ăsta.

[ADRIAN TATU, CĂDERE LIBERĂ, 2016]

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

Cădere liberă [ep. 6]

  –  Acum două primăveri, Costel a devenit alt om, începu să povestească, cu rimelul scurgându-i-se în cascade. Ieşea în curte, se întindea pe sezlong, cu privirea fixă spre cer. Stătea aşa o jumătate de oră, pierdut în gânduri, urmărind norii. Se ridica brusc, nota cu frenezie în carneţelul de care nu se despărţea decât noaptea, ştergea, făcea schiţe, filma, poza.

Se bloca pe detalii minore, făcea obsesii pentru banalităţi. De exemplu, nuanţele de nori. Înşira dezlânat culori, de la alb polar la gri petrol şi antracit, de la violet la vineţiu şi cremene, de la plumburiu la negru cărbune şi smoală.

A continuat cu obsesia pentru forma norilor. Vedea gogoşi, nave spaţiale, personaje mitologice şi pui de dinozaur. Ţinea prelegeri despre textura norilor, de la pufos, diafan, spumă de baie la blocuri solide, dâre lăptoase, covor deşirat, lapte bătut, maioneza tăiată.

Mergea agitat prin curte, repetând în transă: Cirrus … Cirrostratus … Cirrocumulus … Altostratus … Altocumulus  …  Stratus  …  Stratocumulus  … Nimbostratus  …  Cumulus  …  Cumulus  congestus  … Cumulonimbus  …  Fractus  …  Mammatus…

În serile calde, renunţa la film, ieşea în faţa blocului, în şlapi, se chiorea la lumina de semnalizare de pe clădirea Primăriei, urmărea traiectoria avioanelor. Se întorcea în casă tulburat, parcă văzuse fantome.

  – I-am făcut rost de câteva cutii de Xanax, continuă Mătuşa, suflând în batistă de se stinseră toate lumânările parfumate de pe masă. Nu cred că le-a luat.

După o jumătate de an de comportament infantil, Costel şi-a schimbat preocupările. A devenit obsedat de conspiraţii globale. Într-o zi, s-a întors de la masa de şah din faţa blocului. Era galben la faţă, mai galben decât hepatita pe care o ducea pe picioare de ani de zile. A încuiat toate uşile, a stins toate luminile, a lăsat aprinsă doar lampa din dormitor.

Mă pregăteam să-i zic vreo două, dar n-am apucat. A început să turuie ca o moară stricată. Cică un fost coleg de servici găsise dovezi pe internet că în America se fac de zeci de ani teste militare de manipulare a vremii. Unii le ziceau „geo-inginerie”, alţii „metode active de contracarare a încălzirii globale”. Dacă era măcar un strop de adevăr, în joc erau bugete fabuloase controlate de Noua Ordine Mondială şi Illuminati.

[ADRIAN TATU, CĂDERE LIBERĂ, 2016]

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

Cădere liberă [ep. 5]

   –  Sunt peste tot! Vor face teste pe noi! Unchiul Costel se trezise din amorţeală, brusc simţea nevoia de conversaţie. Dăduse pe el jumătate de ciorbă, urmărise cu furculiţa ultima măslină de pe platou, renunţase după ce aceasta sărise după televizor. Îi plăcea la nebunie vinul, îl sorbea cu paiul direct din carafă. Nevastă-sa, Mătuşa Geta, îl ajută să se ridice, îl duce în cameră să se odihnească.

Unchiul e în recuperare, are nevoie de linişte, aer curat, relaxare.

Nu încurcă pe nimeni. Când nu e la masă, stă toată ziua la fereastră, cu privirea pierdută spre pădure. Are faţa buhăită, privirea tulbure, se încăpăţânează ca un catâr să nu poarte ochelarii. Nu e pretenţios cu ce se îmbracă, că-i vară, că-i iarnă, are aceeaşi „uniformă de casă”: treningul trimis de nepoate de la Jocurile Olimpice; fes de ski; vestă de lână, cu cerb croşetat pe faţă şi stejar pe spate; cu picioarele sub calorifer, cu şosete de lână până la genunchi.

Lângă lampa de birou, cu nelipsita lupă de citit, frunzăreşte ziarele ore în şir, fără a reţine mare lucru. Trece apoi pe televizor, comută în neştire de pe un canal pe altul de intră butoanele înăuntru; bolboroseşte în barbă la dezbaterile politice, mototolind faţa de masă, emoţionat de scorul strâns la meciurile de fotbal. Când ajunge pe muzică populară se aude până în stradă. De câteva ori a pierdut telecomanda prin casă sau a scăpat-o în paharul de apă. După televizor trage un somnic de trei ore, apoi frunzăreşte clasorul de timbre, colecţia de şerveţele, trusa de mecanică fină…

Slăbit, cu pielea străvezie, flască, se mişcă greu, târşâindu-şi un picior de adună după el toate covoraşele. Se duce la baie din oră în oră, uită uşa deschisă, colacul ridicat, rola de hârtie pe jos. Îşi suflă nasul 10 minute, îşi scuipă plămânii, îşi taie unghiile, se scobeşte în urechi.

Dar marea lui problemă e psihicul. Trecuse printr-o ciudată întâmplare – o nebunie!

După ce-l înveli cu pătura şi închise cu grijă uşa, Mătuşa se întoarse în sufragerie, se aşeză pe colţul scaunului, cu ochii înlăcrimaţi.

[ADRIAN TATU, CĂDERE LIBERĂ, 2016]

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

Cădere liberă [ep. 4]

   – Iubeam la nebunie ieşirile în natură, intră în discuţie Cea Mică. Ochi căprui, spirit de luptător, voinţă de fier. De mică se hotărâse că va îngriji animale, aşa că terminase Medicină Veterinară. Diseca, studia, analiza. Când venea acasă în vacanţe, cocheta cu dresajul câinelui, dar acesta era docil cât foamea îi strângea stomacul.

Nu era weekend să nu urcăm pe munte, de voie, de nevoie, luaţi de câte o aripă de tata, aici de faţă. Cu primii paşi în pădure lăsam în urmă zgomotul oraşului, liniştea plutea printre copaci, ne simţeam intruşi, veneam să explorăm pădurea dar ne simţeam cobai studiaţi. Vorbeam în şoaptă, ne ţineam răsuflarea.

De fiecare dată ne minunam de sunetele din natură. Am învăţat speciile de păsări, comportamentul lor. Ciocănitoarea ţinea tempo-ul, îşi izbea creierii de copaci, în încercarea de a-şi băga minţile în cap. Primadonă era o mierluţă care îşi dădea sufletul pe altarul artei. Piţigoii nu prea le aveau cu muzica, erau mai mult de umplutură, stăteau mai în spate, îşi omorau timpul cu şedinţe de kangoo jumps. Ciocârlanii îşi dregeau glasurile, făceau vocalize, apoi reveneau la ce ştiau cel mai bine, se certau pe ultima râmă din univers, panicaţi de scăderea drastică a resurselor globale de hrană. Cucul suferea hamletian, studiind arta ecoului. În spatele filarmonicii, sticleţii mitraliau tăcerea, indignaţi de declaraţiile de dragoste ale perechilor de porumbei înghesuiţi în intimitatea scorburilor.

În lumina difuză, rădăcinile luau forma unor pitoni solidificaţi, iar ciupercile viu colorate ne îmbiau şiret. Studiam gândacii care se căţărau pe trunchiuri, ocolind dârele de răşină; avizi de senzaţii tari, încercau bungee jumping pe ferigi sau escaladă printre crăpăturile din scoarţă.

Ţineţi minte cum ne făceam de lucru la fiecare serpentină, luam gărgariţe în cutiuţe, fotografiam fluturii, ne băgam printre mărăcini, ne ţineam de rădăcinile suspendate în aer. În fine, ajungeam în vârf, obosiţi dar triumfători. Cu coroniţe de păpădie pe cap, cu bastoane à la Stăpânul Inelelor, simţeam că eram pentru o clipă stăpânii universului!

Cea Mică e îmbujorată, gesticulează, aproape varsă bolul de smântână. Nu degeaba a făcut ani de zile cursuri de actorie, ştie cum să smulgă lacrimi şi aplauze la scenă deschisă. Face o reverenţă până în parchetul laminat, îşi dă ochii peste cap, într-o falsă criză epileptică, cum văzuse la operă.

E adus tiramisu. Aplauze furtunoase. Afară, greierii concertează în tufe, la o distanţă rezonabilă de câinele uşor ameţit după atâtea ture de vânătoare de purici.

[ADRIAN TATU, CĂDERE LIBERĂ, 2016]

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

Cădere liberă [ep. 3]

Cei patru ajung acasă. Urmează mare agitaţie în sufragerie.

    – Un pic de atenţie, vă rog! Vă vorbeşte un om nu rage un măgar! Stimaţi tovarăşi ş pretini. Ne-am adunat cu tonţii să sărbătorim începutul vacanţei. Declar deschise lucrările congresului… Aveam un discurs mai lung dar am scăpat foaia în veceu.

Tatăl se aşează în capul mesei, mândru nevoie-mare de ce porumbel i-a ieşit pe gură. Dar nimeni nu-l ascultă – nu l-a ascultat nimeni niciodată.

De o parte a mesei, fetele, Cea Mare, Maria şi Cea Mică, Ioana. Butonează de zor la telefoane şi tablete, căştile bubuie, timpanele se dilată. De cealaltă, Unchiul şi Mătuşa, două rude îndepărtate, sosiţi cu trenul de dimineaţă.

Stăpâna casei – Mama – aduce pe bandă rulantă bunătăţuri, are în minte o schemă culinară studiată de-a lungul anilor: plăcintele cu spanac pe stânga, cărnăciorii afumaţi pe dreapta; la mijloc, măslinele jumbo, piramidele de caşcaval, enclavele de muşchiuleţ. Meniu vegetarian…

E neschimbată ca la 30 de ani. Acelaşi păr de abanos, aceeaşi faţă de nea, aceeaşi ochi blânzi, jucăuşi. Din loc în loc, câte o pânză fină i-a brăzdat faţa, dar e discret mascată. Slavă Domnului că s-au inventat machiajele, atâta vreme au bătut-o la cap fetele, au dus muncă de lămurire să le folosească. Se văd rezultatele!

Pe masă, fiecare a primit un kit de supravieţuire: degetar pentru băuturi fine produse la cazanul din beci; pahar king-size pentru vin – consumaţi zilnic cel puţin doi litri de lichide; teanc de şerveţele cu motive tradiţionale, utile după 7 degetare de vişinată sau 4 king-size-uri de vin, când furculiţa nu-şi mai găseşte drumul spre gură; scobitori pentru vânătoarea de măsline; cuţit militar pentru discuţii politice; Triferment pentru bilă leneşă, Antinevralgic pentru mahmureală.

   – Doamne, am găsit desenul ăsta, căzuse după dulap. L-am făcut într-o primăvară, era martie sau aprilie, nu-mi amintesc exact. Cea Mare, studenta, ieşise pe moment din transa telefonului inteligent, îşi căuta încărcătorul. Ochi verzi, mari, de căprioară. Păr şaten, bogat, bucle jucăuşe. Crescuse înaltă ca tata, frumoasă şi deşteaptă ca mama. Terminase Filologia, ca părinţii, dar spiritul rebel o îndreptase spre Chineză-Germană, simţise oportunităţile locale şi globale. Fusese în Europa în lung şi-n lat, făcuse practică de câteva ori la Beijing, se întorcea de fiecare dată fascinată de tradiţiile asiatice, îşi croia planuri îndrăzneţe de viitor.

Continuă cu un sentiment postmodern de spleen:

   – Când ieşeam să pictez în curte, îmi lua o oră să aranjez şevaletul, îmi aliniam culorile, îmi ştergeam pensulele, răsfoiam schiţele, îmi mai dădeam palme ca să mă feresc de orice nanoinsectă. De cele mai multe ori mă trezeam visând cu ochii deschişi…

Lăsam totul baltă, treceam peste drum la bunici, unde cloşca era mândră nevoie mare de pufoşenile abia clocite care trăgeau de biata mamă în toate părţile, se pare că „plapuma” era prea îngustă pentru nevoia lor de iubire. Mă feream de cocoşul înfoiat care se agita ca nebunul, încercând să se impună în faţa haremului, dar fără succes: găinile se răsculau des, cereau drepturi egale în cuibar, condiţii occidentale de ouat, reduceri la coafor, acces VIP la grăunţe.

Fata se întrerupe când din bucătărie soseşte mama cu ciorba de burtă. Lichefiată. Ciorba, nu mama. Ochelarii tatălui se aburesc instant, pierde pe moment contactul cu realitatea. Condensul creşte pe tavan ca feriga la izvor. Urmează sarmalele, rumene după o zi de saună, în imersiune în valuri de smântână. Pentru senzaţii tari se distribuie ardei iuţi şi hrean ras.

[ADRIAN TATU, CĂDERE LIBERĂ, 2016]

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

Cădere liberă [ep. 2]

Cei patru au ieşit din biserică. Picură. Se adăpostesc sub castani, printre pensionari. Urmăresc bucuria din ochii copiilor care şi-au făcut coifuri din brusturi şi au luat la rând băltoacele.

Familia e salutată de băieţii vecinilor, murdari de noroi din cap până în tălpi. Îşi sprijină bicicletele de un tomberon, se pun pe povestit, cu patos. Unuia dintre ei îi lipsesc doi dinţi din faţă (o întâmplare nefericită cu o minge de biliard), aşa că povestea e peltică, presărată cu secreţii bucale.

– Maaamăăă, ce cursă nebună. Am fost tocmai la Cetate. Am văzut un stol de pescăruşi, apoi raţe negre. Nişte turişti ziceau că sunt cormorani. Păsările, nu turiştii. S-au învârtit în cerc o jumătate de oră. Să vă uitaţi la ştiri, o să dea imagini, era acolo o echipă de filmări.

În Cetate ne-am fotografiat cu toate armurile medievale, am dărâmat una, a rămas fără cap. Am călărit toate tunurile, ne-am scobit în dinţi cu harbaletele, am coborât într-un beci plin de igrasie, ne-am căţărat în turnurile de apărare. Tăntălăul ăsta era să rupă viţa, i-am zis că strugurii nu sunt făcuţi. Nu ştiu dacă ştiţi, dar în Cetate e o fântână, obiceiul e să arunci bănuţi, ne-am scotocit prin buzunare, ăsta era să scape în apă cheile de la casă.

La întoarcere n-am mai luat-o prin pădure, ne-am dat drumul cu bicicletele pe şosea. Sincer vă spunem, e un miracol că suntem întregi, la o curbă ne-am trezit într-un şanţ nesemnalizat, făcut de profesioniştii de la apă-canal, eu mi-am rupt o pedală, frate-meu trei coaste, dar mai are altele… Pe bune, o să mergem şi mâine!

Băieţii rămân să-şi măsoare vânătăile, zgândărindu-şi cojiţele.

Cei patru pornesc pe bulevard, unde terasele sunt deja pline de turme de pierde-vară. O piţi botulimică, cu privirea ovină, îşi strânge între silicoane chihuahua primită de Crăciun. E însoţită de un manelist, lat în spate, ochi albaştri, lingou de aur dat de două ori în jurul gâtului. Un alt tânăr, cu mintea consumată, flutură un buchet de trandafiri de plastic, ţine conferinţe la stâlpi, se ceartă cu Omul Invizibil.

Dintr-un restaurant iese o pirandă măturând asfaltul cu rochia în şapte straturi, împodobită cu flori, ştrasuri şi gărgăriţe de porţelan. E însoţită de un flăcăiaş în cămeşă cu guler de gips-carton, vânzător ambulant de ceasuri „horiginale de firmă”.

În lipsă de clienţi, vânzătoarea de la toneta de îngheţată visează cu ochii deschişi, în timp ce pantofii cu toc înoată în balta de vanilie-cacao-frişcă.

Cei patru trec pe lângă parcarea de la supermarket, unde are loc întâlnirea anuală a motocicliştilor. Îşi turează la maxim bestiile de metal, se scarpină alternativ în barba de sârmă şi în pletele înclăite. Fumează ca turcii, mai prizează şi ţeavă de eşapament. Îşi admiră galeş kilogramele de ţinte şi rolele de piele.

Familia se opreşte o clipă în faţa Camerei de Comerţ. E târgul de tradiţii şi meşteşuguri. Prin fumul gros de la grătare se văd monocrom scena improvizată, fustele înfoiate, iţarii apretaţi permanent.

Printre tarabe, meşteşugarii îşi expun ceramica, sculpturile, ţesăturile. Producătorii agită iatagane şi polonice, încercând să atragă trecătorii la degustări de brânză, salam, miere sau prăjituri.

La workshop-urile ad-hoc, nostalgicii şi-au suflecat mânecile, vopsesc ouă, cioplesc în lemn, îşi zdrelesc degetele, învârt roata olarului, mai scapă pe jos materia primă.
Ţambalagii de pe scenă concurează cu muzicanţii ambulanţi din mulţime: scârţâitorii la vioară, renascentiştii lălăind balade la mandolină. Printre ei, un chitarist chilian încântă publicul cu vocea-i caldă.

Doar statuile umane mai lipseau de la circul stradal: Charlie Chaplin, complet alb, pudrat în ciment, se luptă teritorial cu Piratul din Caraibe, care-şi flutură armele în faţa copiilor. Succesul de box office al statuilor e detronat de o tinerică de 80 de ani. Toata lumea se adună în jurul ei. Nu e vreun personaj misterios, vreo bogătaşă care nu mai ştie drumul spre casă; e doar leşinată, are o cădere de calciu şi una de poşetă. Până la sosirea echipajului SMURD, pensionarii cu iniţiativă civică îi dau apă, îi împart cu dărnicie palme, admirându-i în acelaşi timp pardesiul de frotir şi căciula de blană de nutrie.

[ADRIAN TATU, CĂDERE LIBERĂ, 2016]

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

Cădere liberă [ep. 1]

Ziua 1


 

Pornim?

Îmbrăcaţi la patru ace, cei patru se pregătesc să plece la slujba de duminică. E o zi superbă de iunie. E încă răcoare, dar soarele vâsleşte printre nori.

În curtea asta trebuie să caşti ochii pe unde calci, spuse tatăl, ocolind pisica. E plin de mine personale!

Felina moţăia iepureşte pe covoraşul de la intrare. Era terminată, asaltată de cei trei pisoiaşi poznaşi. Sătui de tumbe, îşi lipiseră boticurile flămânde la cisterna de lapte, se întindeau să găsească poziţia ideală, cu capul în jos, călare pe ceilalţi. Cu burtica gata să plesnească, toropiţi de căldură, adorm buştean, încovrigaţi, îmbrăţişați, dau din lăbuţe, îşi mişcă urechiuşele. Pisica îi priveşte drăgăstos, îi linge, le pregăteşte frizură afro.

Îi fătase în vecini dar îi adusese din ascunzătoare de curând, îi cărase pe rând, de pe acoperiş, prin măr, ca pe nişte bocceluţe, le găsise un culcuş sigur în magazie, după dulap, într-o geantă veche, feriţi de privirea răutăcioasă a motanilor.

Cei patru ies pe poartă, salută vecinii. Ca să scurteze drumul, o taie prin parc, unde au înflorit deja magnoliile.

Aici, vrăbiuţe kamikaze fură mâncare de sub bănci, spre necazul porumbeilor. Pechinezii se fugăresc prin tufe, se împiedică în limbile de doi coţi.

Copiii se bulucesc spre locul de joacă. Băieţii se caţără pe tobogane, şterg cu hainele praful, nu cruţă nicio baltă, niciun cui ruginit. Fetele zboară pe leagăne, larghissimo, apoi allegro, vivace şi, în final, con fuoco, la un pas de a vomita.

Cea Mică, Ioana, ar face nişte tumbe în iarba proaspăt tunsă, dar renunţă. Până de curând fusese terorizată de iarbă, de invazia de căpuşe, de boala Lyme. Mereu a crezut că e lime, se mirase ani de zile de răul pe care puteau să-l facă citricele în iarbă…

Se aude o bufnitură: un băieţel a căzut de pe trotinetă, varsă lacrimi de crocodil, în timp ce sora îşi continuă vânătoarea de fluturi, se împiedică de un ciot, aterizează în tufe.

De după colţ îşi fac intrarea triumfală creste fosforescente criogenate în gel, bretele supradimensionate peste maieuri mulate, skateboarduri forjate, genunchere de kevlar, căşti de formula 1, mânuşi din piele de bou. Sunt prietenarii de cartier care fac legea în parc, spre disperarea babelor care-i ameninţă cu bastonul. Se opresc la bară, îşi flexează muşchii, se ung cu cremă autobronzantă. Într-un colţ, două pensionare avangardiste trag de aparatele de fitness, se curbează, se crăcesc, învârt la timone, pendulează în aer. Se opresc după câteva minute, fără suflu, îşi iau pastilele de inimă, se hidratează, apoi se pun pe croşetat bârfe.

Etalându-şi eşarfele în tendinţe, fetele emo-yappie smulg fluierături şi propuneri indecente. Îşi aranjează obsesiv şuviţele rebele, după care se imortalizează selfie la 360 de grade, necruţând niciun copac sau pubelă. Discută aprins despre modă, accesorizare, trag inconştient de bluziţele minuscule. Hipnotizate de touch-screen-uri, twitteresc şi facebookesc febril – s-ar prăbuşi cerul peste ele fără legătură wireless sau prezenţă online.

Pe potecile cu umbră are loc Crosul Mămicilor. Sunt verificate perdeluţele de la cărucioare, priza pe mânere e straşnică, roţile derapează, fac piruete. Înăuntru, mânuţele bondoace se agită, botoşeii tricotaţi zboară prin aer, exersând scheme de taekwondo, feţişoarele poznaşe se feresc de razele indiscrete. La comanda bebeluşilor, părinţii urmăresc porumbeii, căţeii, baloanele, fug terorizaţi de clovnii strident rujaţi, cu rânjet îngheţat, de operaţie stomatologică nereuşită. Copilaşii trecuţi deja de prima tinereţe, scăpaţi de landouri, fac primii paşi, parţial pe pământ, parţial în imponderabilitate, ghidaţi din hamuri de părinţii stresaţi.

Bătrâneii salivează după puicuţele pe role, babele comentează telenovelele, fiecare ce a înţeles. Spiritele se încing când vine vorba de alegerile parlamentare. Când obosesc cu cearta, îşi aranjează protezele dentare, îşi tamponează ciorchinii de sudoare, apoi fac horă în jurul meselor de şah şi rummy. Ştii de la distanţă cine va câştiga, te orientezi după decibeli.

Grădinarii Primăriei au debarcat din camioane, iau cu asalt buruienile, pământul e vânturat, bacteriile ciopârţite, straturile de flori prind viaţă. Sunt descărcate lădiţele cu bulbi şi răsaduri, şeful de echipă studiază încruntat schiţele 3D cu viitoarea capodoperă horticolo-peisagistă.

Profitând de vremea frumoasă, un student la arhitectură schiţează în cărbune turle de biserici. Împarte banca cu o adolescentă pierdută printre acrilice, în pană de inspiraţie la jumătatea unui peisaj de munte. Un trecător îşi stăpâneşte cu greu dogul german de 1 metru cub care insistă să facă pişu pe şevalete.

© 2018 ADRIAN TATU. TOATE DREPTURILE REZERVATE!

 

 

GRAFFITI STICKERS: Rezistență și promovare

Am revăzut cele aproximativ 200 de graffiti stickere (abțibilduri) fotografiate de-a lungul timpului, cel mai vechi din 2010, cel mai nou din 2018. Două lucruri m-au luat prin surprindere:

În primul rând, acum 8 ani, graffiti stickers erau o raritate în Brașov. M-aș putea scuza că nu le-am observat, că nu știam unde să le caut, acolo unde așteptau. Dar cred că ar fi o pistă falsă. Dacă am dat peste „nestemate” în clădiri dărăpănate și printre buruieni, nu aveau cum să-mi scape stickere-embleme. Mai ales că ideea principală a artei stradale e să fie vizibilă.

2

3

1

4

Speculez că anul 2010 a fost în orașul nostru de provincie faza incipientă de exprimare prin stickere. Stickerele sunt usor de aplicat, rapid, discret, fără complicații, fără teama de a da nas în nas cu forțele de ordine.

5

6

7

Spun “fază incipientă” pentru că între 2010 și 2015 puține sunt prezențele documentate. Începând cu 2016, constat o creștere exponențială a acestei forme de exprimare. Peste noapte, sau peste an, stâlpii, firidele electrice, porțile, pasajele, semnele de circulație au fost invadate de mesaje, culori, forme. Invazie de culoare în zone anoste. Rescriere a ubicuului gri. Sosea alternativa culorilor, formelor, imprevizibilului. Grafica naivă sau avangardistă. Desene stângace sau elaborate.

8

9

10

11

12

În al doilea rând, m-au surprins mesajele țintite, clare, condensate pe câțiva centimetri pătrați. Patriotism. Anti-sistem. Visare-iubire. Apartenența la un grup, fie el de fotbal sau profesional. Invitație la evenimente culturale. Invitație la acțiune și rezistență (evident, cele jignitoare, extremiste nu au ce căuta aici sau oriunde, deci le ignorăm). Unele cu adresă web, ca poartă spre aprofundare.

13

14

15

16

17

Basarabia e România. 1918: Cu toții eram regimente române. Brașov 15 Noiembrie 1987 nu se uită! Decembrie 89: Eroii nu mor niciodată. Brașov: Rezistența din munți. Trăiască România 1918. Honor et Patria.

Salvați Roșia Montana! I’m (not) Charlie! Eu votez, mă implic! Țara din offline va fi reparată de poporul din online

18

19

20

21

Bohemian Square. Murmur Festival. Rembrandt@Brasov.

Graffiti stickers sunt o forma eficientă, virală, proaspătă de a susține idei și mișcări. Felicitări artiștilor designeri!

(Notă: Pregătind acest material, am urmat câteva adrese web care apăreau pe stickere. Am aterizat involuntar în discuții interminabile, acuzații, blocări de conturi de socializare, persecutări și conspirații închipuite sau nu. Din motive de neutralitate, nu le voi menționa. Totuși, situațiile respective rămân și sper să-și fi găsit o rezolvare amiabilă.)

© 2018 Adrian Tatu. Toate drepturile rezervate

#50 Vânătorul de stele

De când se știa, Ivan fusese fascinat de stele. Abia desprins de la sânul mamei, se agita în pătuț până prindea un colțișor de fereastră, de unde privea cursul domol al stelelor.

Când a început să meargă și apoi să se depărteze de casă, rămânea țintuit pe gazon ore întregi, pe înserat, până când bolta încărcată de stele își începea reprezentația. Era fascinat de pâlpâirea uneori anemică alteori îndrăzneață a aștrilor, de insulele vaporoase de nori din care clipeau alte și alte stele. Și-ar fi dorit să vadă, măcar o dată în viață, o stea căzătoare, un meteorit, un asteroid, un semn din depărtările pe care nu le va vizita niciodată.

S-a căsătorit, apoi copiii au plecat pe la casele lor. A rămas cu Natasha, băbuța lui, având grijă unul de altul. Ivan nu renunțase la atracția irezistibilă pentru cerul înstelat. Acum mai rar decât înainte, ieșea în prispa casei, privind spre zările nesfârșite. Privirea îi era neclară, mâinile neputincioase, binoclul îi tremura. Dar știa, simțea că va avea noroc la un moment dat. Și zilele și lunile alergau nebunește, înainte, mereu înainte, fără astâmpăr.

Era o seară plăcută. Ivan își puse halatul, papucii, nu mai cără binoclul. Ieși în grădină, printre stânjenei, iriși și bonzai. Greierii se ambalau în triluri, mierluțele își culcau puișorii, motanii scotoceau prin tomberoane după o ultimă gustare înainte de a pleca la agățat puicuțe neștiutoare.

Se așeză pe şezlong. Își frecă mâinile, în speranța că poate-poate va avea noroc de data asta. Deși se consolase de mult că e doar un vis frumos. Se cuibări mai bine, începu să-și scalde ochii obosiți pe cerneala înstelată. Frumoasă e Terra, frumos e Universul… Aproape adormi.

După vreo jumătate de oră, Natasha ieși în grădină să vadă ce face moșul ei. Se apropie ușor, ca un fulg, ca să nu-l scoată din transa în care intra. Îl mai necăjea uneori poreclindu-l “Vânătorul de himere”, dar el nu se supăra, poate că avea dreptate.

Îl privi cu blândețe. Îl mai privi o dată. Avea ochii înroșiți, lacrimile desenaseră pe față hieroglife. Zâmbea larg, extatic. Mâinile chircite, fără vlagă, erau îndreptate spre cer. Ivan voia să spună ceva, dar ieșea doar un gâlgâit neinteligibil, de copil. Natasha privi spre cer.

Ploaia de stele era fabuloasă!

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#49 Au sosit

Locuiau la marginea oraşului, într-o căsuţă modestă. Nu aveau mare lucru, dar se simţeau bine acasă, printre obiectele încărcate cu amintiri. Povesteau ore în şir, vrute şi nevrute.

Ea, cu părul cărunt şi ochelari de bunicuţă, era parcă coborâtă din povestirile lui Andersen. El, adus de spate, cărându-şi inhalatorul. Trecuseră anii, cu bune şi rele, dar nu-şi pierduseră optimismul.

Erau de ceva vreme pe terasă, sorbind cafeaua şi admirând grădina.

În câteva minute, cerul îşi schimbă culoarea. Azuriul se topi în gri, se transformă în tăciune. Soarele dispăru după stivele de nori. Natura o luă razna, umbreluţele se roteau pe gazon, cu spiţele plesnite. Ploua torenţial. Burlanele se bălăngăneau de la şuvoaiele agitate.

Bătrâneii intrară în casă, coborâră în beci. După 5 minute, pereţii trepidau înfundat, de pe rafturi cădeau conservele şi borcanele de murături. Apoi… linişte!

Aşteptară câteva clipe, ieşiră în stradă neîncrezători. Vecinii comentau ştirile de la radio şi televizor: în marile oraşe de pe glob, aterizaseră nave ciudate, de dimensiunea unor stadioane. Oamenii aruncaseră cu pietre, armata folosise armamentul, dar fără efect, era ca şi cum aruncau cu scobitori în balene.

Cineva strigă că o gogoaşă metalică a aterizat pe deal, lângă rezervoarele de apă. Bătrâneii nu se panicară, erau slăbiţi dar nu le lipsea curajul. O luară pe potecă, pieptiş, pe lângă peştera părăsită. Pe măsură ce se apropiau de platou, se auzea zumzetul ciudat, nepământean. Ajunseră la o sută de metri de maşinărie. Cât un bloc, fără uşi, fără ferestre. O lumină pulsa la bază. De jur-împrejur, iarba era pârjolită.

Se auziră primele mişcări din interiorul navei. O lumină orbitoare evadă prin trapă. Abia perceptibile, câteva siluete bipede păşiră afară, înconjurându-i pe cei doi.

Bătrâneilor le pieri curajul. Se îmbrăţişară, începură să se roage, se priviră în ochi. Pentru ultima oară?

Îşi ridicară privirea, convinşi că vor fi dezintegraţi de vreo rază laser, aşa cum citiseră în romanele SF.

Din grupul de invadatori se desprinse leaderul. Întinse braţul.

Ţinea în mână o floare. Şi zâmbea cu blândeţe.

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#48 Ritualul

Trecând de santinelele cu mâna amorţită pe armă, credincioşii se răsfirau în curtea cazărmii, în jurul cortul. Era aproape de miezul nopţii, o noapte aspră de primăvară. Umbrele umane strângeau cercul în jurul cortului, nu era atât frigul cât nerăbdarea de a începe slujba.

Exact la miezul nopţii, de pe aleea flancată de camioane, se zăriră primele pâlpâiri de lumină. Preotul militar, cantorii şi băieţii cu lumânările înaintează în pas mărunt. Năluci scurgându-se pe ziduri.

Grupul ajunge în mijlocul oamenilor. Lumina Sfântă se răspândeşte ca o dantelă. Curtea anostă prinde viaţă, careul din beton devine amfiteatru pentru ritualul magic.

Îmbujorat de emoţia momentului, preotul începe slujba, iar cantorii punctează pauzele. Credincioşii – bătrâni, adulţi, copii, unii îmbrăcaţi în costume populare – zâmbesc fericiţi; din când în când, mai aruncă o privire spre mâinile făcute căuş, acolo unde lumânările dansează spre cer.

Deodată, o pală de vânt umflă cortul, stingând lumânările. Beznă. Preotul se încurcă în versuri, amuţeşte. Rumoare. După 30 de secunde porneşte generatorul, lumea răsuflă uşurată. Lumânările se reaprind.

Mai îmbujorat ca niciodată, preotul continuă slujba, cantorii cântă din toţi rărunchii, iar copiiilor care ţin Biblia le-a dispărut paloarea din obraji. Credincioşii cântă cu însufleţire.

Slujba se încheie în câteva minute, oamenii pleacă domol spre casă. Curtea rămase pustie, flancată de santinelele care se mută de pe un picior pe altul, încurajându-se că cele 4 ore de planton vor trece repede.

Undeva în spatele curţii, în cel mai întunecat colţ, frunzele foşnesc. În modul stealth, nepământeni supli analizează în toate spectrele înţelesul ritualului fascinant al Învierii lui Isus Hristos pe Pământ!

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#47 Muzeul Biosferei

Azi e ziua băieților mei.

I-am scos la o înghețată, apoi am călătorit 2 ore spre locul pe care doreau să-l viziteze de când erau țânci: Muzeul Biosferei.

Parcul interactiv are 10 hectare. Ghidul ne-a purtat într-o călătorie fascinantă prin savane și păduri tropicale. Am admirat cascadele, ne-am cățărat pe ghețari, ne-am dat cu tiroliana între palmieri.

Hologramele sunt mai reale decât realitatea! Elefanții, urșii polari, pinguinii imperiali, koala, tigrii bengalezi, salamandrele și țestoasele de Galapagos clipesc la comandă, se maimuțăresc, spre deliciul copiilor care sunt hotărâți să se mute aici de a doua zi, cu un cort și o sticlă de apă.

Simțurile sunt stimulate de nanofantele care redau digital fișierele din baza de date a muzeului. Parfum de flori, iarbă proaspăt tunsă, alge și scoici, conuri de brad, miere de salcâm, pământ greblat.

În secțiunea Tactilă admirăm mostre de mușchi de copac, scoarță aspră de stejar, ferigi, sălcii, pietre aspre de moară sau, din contră, șlefuite de apă și vreme; elitre de buburuze, aripi delicate de fluture, corole de păpădie, țepi de cactus, cocoloașe de bumbac. Ghidul povestește despre Reciful de Corali, Cascada Niagara, parcuri naționale.

Punctul final al vizitei este Circul. Dresuri digitale de leoparzi, crocodili, grizzly; armăsari pur sânge, ponei intersectându-se cu babuini și vulpi. Copiii aplaudă, părinții la fel, angajații muzeului sunt mulțumiți de educația bună pe care o “livrează” zi de zi.

Pentru că o educatoare cunoște directorul parcului, ne lipim de un grup de școlari. Vizităm atelierele subterane, unde se generează replicile 4D ale animalelor, unde colaborează inginerii de sunet și efecte speciale pentru ca vizitatorii să trăiască o experiență memorabilă, aproape palpabilă, a vieții pe Terra, așa cum era ea la început de mileniu…

Ne încheiem vizita. La ieșirea din muzeu ne așteaptă submarinul. Urmează 2 ore de ascensiune.

Și încă o oră până la mal. Pe Insula Eden, primii puieți de pin își îndreaptă năsucurile spre soare. Iar pe coline, la umbră, primii pui de leu aleargă un gnu.

Viața revine în forță pe Terra!

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#46 Începuturi

De o parte și de alta a șoselei, pământul sângera de uscăciune. Plantele muriseră de mult, viețuitoarele la fel. Doar cocoloașele de ciulini supraviețuiseră, rostogolindu-se confuze. Foştii stejari se căscau hâd spre cer, despicați de furtuni. Bolovanii blocaseră brațele râului. Natura tânjea după aer și umezeală.

Oamenii se adaptaseră vremurilor. Săpaseră caverne adânci în stânci. Își schimbaseră dieta. Obiceiurile zilnice. De o jumătate de secol aşteptau o minune.

O camionetă se apropia în viteză, lăsând în urmă gogoși de praf. Cel care stătea de veghe pe stânci începu să strige, să bată toba, să se agite. Din măruntaiele muntelui răsăriră capete buimace, cu ochii orbiți de lumină. Urmăreau săgeata de praf care venea spre ei. Să fi fost un an sau doi de când nu mai sosise un străin din alte adăposturi… erau prea departe… drumul prea periculos…

Mașina frână la baza muntelui, lângă stâncile colțuroase. Claxonă insistent, semnaliză cu farurile. Oamenii cavernelor începură să coboare pe toboganul de pietriș, mai mult de-a bușilea. Strigau animalic. Bucurie amestecată cu teamă.

Înconjurară camioneta, puneau întrebări, nemaiașteptând răspunsuri. Șoferul își desfăcu pânza care-i proteja fața, le făcu semn să se liniștească. Urcă în benă, dădu la o parte foaia de cort. În centru, fixat bine cu chingi, un butoi ruginit.

Toți exclamară de uimire și speranță. Triumfător, străinul spuse:

În Valea Moartă, la 50 de kilometri în amonte, am dat de apă! Sunt izvoare peste tot!

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#45 Halloween

Cei doi frați cântăriră din ochi dulciurile adunate în săculeț. Aveau bomboane și acadele de toate formele și culorile. În buzunare îndesaseră mere și portocale, iar ciocolata se topise în rucsăcel.

El era îmbrăcat în pirat, cu cizme înalte, cingătoare lată, bandană de mătase; era plin de cicatrici desenate cu markerul, iar ochiul stâng era acoperit cu o bandă de cauciuc. Sabia i se bălăngănea pe lângă corp, iar în cap avea înfipt un topor de carton, cusut cu măiestrie.

Ea era costumată în fantomiță, cu cearceaful lung fâlfâind hipnotic. Avea ochii fumurii, machiați strident. Picăturile de ketchup se scurgeau pe obraz.

Au ajuns la ultima casă. Superb decorată! Sunară.

–          Ne dați ori nu ne dați?

Din pragul ușii le zâmbiră trei fețe nostime, costumate în E.T. Tatăl, de 2 metri, avea pielea brăzdată și degetele lungi. Mama îi privea cu ochi mari și blânzi. De departe cel mai simpatic, cel mic chicotea, se fâstâcea, întindea degetele spre copii, gata să le scoată ochii.

Le umplură coșul cu bomboane minuscule, perlate. Din astea nu aveau! De unde le cumpăraseră? Probabil din alt oraș… sau se găseau la duty free-ul din aeroport…

Copiii mulţumiră gazdelor, după care plecară bucuroși spre casă, dornici să-și admire comorile din săculeț. Pe drum își propuseră ca anul viitor să închirieze din timp costume de E.T.

Închizând ușa, cei de la ultima casă zâmbiră cu blândețe. Începea să le placă viața pe Terra!

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#44 Curcubee

Curcubeele spintecau cerul în toate direcțiile. Sezonul ploios se încheia cu o explozie de culori parcă mai vii ca niciodată.

Cei mai entuziasmați erau copiii; nu le mai stătea capul la teme și jocuri pe calculator; toată ziua erau afară, băieții luptându-se cu dragonii cu capul prin nori, în timp ce fetele dansau și se îmbrățișau, bucuroase că Fairytopia există, așteptând sosirea unicornilor și a zânelor bune.

Adolescenții încingeau rețelele de socializare cu selfie-urile pastelate. Pictorii erau loviți de inspirație, iar concertele se țineau lanț. Adulții, mai rezervaţi, comentau festivalul cromatic.

După luni mohorâte și reci, vara debuta încântător, planurile de vacanță prindeau din nou viață. Crescură vânzările de tricouri cu imprimeuri vesele; jocurile, înghețata, reclamele imitau mănunchiul de șapte culori fantastice.

Seria de curcubee, atâtea zile la rând, era unică în istoria fenomenelor meteorologice. Experții se băteau pe argumente și speculații. Habotnicii trâmbițau sfârșitul lumii, obsedații urlau de conspirații și illuminati. Fenomenul cuprinse mai întâi Europa, apoi întreaga lume. Inclusiv eschimoșii și aborigenii se prinseră în euforia generală.

Rețeaua de sateliți din jurul Pământului emitea non-stop hologramele gigantice. Programul de ameliorare a stării emoționale a populației intra în următoarea fază.

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#43 Expoziţia universală

Pavilioanele Expoziţiei Universale erau desfăşurate pe mii de hectare. Un labirint de hangare cât o metropolă.

Vizitatorii mărşăluiau teleghidaţi, fascinaţi de bogăţia exponatelor pe care cu siguranţă le vor vedea o singură dată în viaţă: limuzine electrice; trenuri de ultimă generaţie, cu viteză de croazieră de 2000 km/h; hale industriale automontabile; supersonice intercontinentale pentru 60.000 de pasageri; îmbrăcăminte şi încălţăminte din materiale spaţiale şi cusături nano; sisteme de divertisment 10D, portabile; lecţii interactive de învăţare rapidă a limbilor străine, a meşteşugurilor, instrumentelor muzicale sau oratoriei; pavilioane tematice de promovare a turismului spaţial; zone interactive de joacă; robotică şi inteligenţă artificială; grădinărit şi creşterea animalelor.

Organizatorii savurau încasările uriaşe. În cele 6 luni trecuseră pragul expoziţiei 2 milioane de vizitatori. Zilnic.

Marea surpriză a localnicilor a fost în prima zi a lunii a şaptea. Dis-de-dimineaţă, trecătorii priviră buimaci spre locaţia în care se desfăşurase expoziţia: nu mai era nimic! În locul sutelor de pavilioane rămăseseră doar armăturile de ancorare şi asfaltul ars.

Expoziţia Universală 2100 urma să aterizeze pe alt continent.

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#42 Ieşire în oraş

În mall era furnicar de oameni şi animale de companie. Pub-urile erau pline, cinematografele înghiţeau spectatorii, în holul central bubuiau boxele unui concert rock.

Doi adolescenţi se ţineau de mână. Dintr-o privire au ales în care fast-food să intre.

S-au aşezat la masa de la geam, s-au făcut comozi. Se activă displayul cu meniul. Fata îşi alese baton de ciocolată, apoi parcurse wizard-ul de opţiuni: emulgator DA, agent de afânare x2, agent de îngroşare 0, emulsificator DA 40%, extract de cacao 1/1000. Băiatul se mulţumi cu un sendviş cu carne, şi bifă: fibră alimentară artificială 6%, gelifiant NU, stabilizatori x4, antioxidant DA, colorant ROSÉ, aromă curcan OMG.

În timp ce comanda se procesa, ea îşi alese un extract natural de molibden; el preferă o băutură mai tare, radioactivă.

Au conversat vreo 40 de minute. El turuia glumă după glumă ca să o impresioneze. Ea chicotea, roşind discret. Îşi sorbiră băuturile, savurară gustările.

Aruncară o privire rapidă pe ceas. Era 9 fără 5. Se grăbiră spre ieşire. Triumfător, el îi arătă biletele pe care le cumpărase din primul lui salariu.

Cursele suborbitale în jurul Pământului plecau din oră în oră.

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#41 Orfanii

Cel mic avea 3 ani, cel mijlociu 7, iar fata 14. Oriunde mergeau, se ţineau de mână ca să nu se piardă. De curând hotărâseră ca cel mic să stea tot timpul la mijloc, ca să nu-l mai piardă prin mulţime, cum se întâmplase la ultima plimbare prin parc.

Pe faţa lor se citea tristeţea matură. Aveau de ce. La fiecare sfârşit de săptămână luau metroul, apoi autobuzul, pentru a ajunge la aeroport. Stăteau ore întregi în sala de aşteptare, fixând panoul cu anunţurile, porţile de sosire, pistele de aterizare, banda pentru bagaje. Alteori mergeau la gara centrală; şeful de staţie îi ştia deja, dar nu le putea da niciodată o veste bună.

De fiecare dată sperau să-şi revadă părinţii. Plecaseră la muncă în străinătate. Rămăseseră în grija bunicilor, dar aceştia se luptau cu bolile, aşa că erau pe cont propriu.

Cu părinţii vorbeau de sărbători, primeau pachete…

Era sâmbătă. Ajunseră mai devreme la aeroport, în binecunoscuta sală de aşteptare. În privirea lor se citea speranţa că poate azi îşi vor îmbrăţişa părinţii. Le era dor…

Alţi colegi de şcoală sau grădiniţă povesteau miracolul reîntâlnirii cu părinţii…

Ciuliră urechile la anunţul din difuzoare:

–  La Terminalul A, Poarta 1, soseşte cursa regulată S2050. Cursa retur se amână cu 6 ore datorită furtunilor selenare.

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]

#40 Arhipelagul

Micuțul arhipelag era greu încercat de urgiile naturii.

După un cutremur violent, de scurtă durată, urmat de o erupție vulcanică, un tsunami își trăgea forța din haosul valurilor, pregătind asediul insuliței centrale, dens populate. Alarmele se tânguiau, oamenii fugeau disperați, conștienți că au clipele numărate.

Ambarcațiunile au fost luate pe sus, izbite de stânci. Animalele se agitau înnebunite, rupând țarcurile, luptând pentru un petic uscat și o gură de aer. Localnicii se rugau pentru mântuire.

Zidurile uriase de apă se umflară încă o dată, măturând totul în cale. În scurt timp, insulița dispăru sub apă și, odată cu ea, orice urmă că un mic trib băștinaș locuise acolo.

Deasupra norilor, aparatele militare de supraveghere analizau fluxul constant de date primite de la sol. Valorile grafice urcau și coborau, modelele statistice și probabilistice erau codificate și transmise centrului de comandă aflat pe continent, în inima muntelui. Atacul geofizic aplicat pe sectorul A666 indica un succes total, devastator. Șampaniile bubuiau una după alta, generalii își umflau pieptul, salivând după medaliile pe care le vor primi.

Orbitând în jurul Lunii, ascuns de radarele performante ale armatei, un obiect zburător neidentificat monitoriza catastrofa de la sol. Omuleţii nu înțelegeau dorința pământenilor de a se autodistruge.

[ADRIAN TATU, TERRA MY LOVE, VOL. 1, 2016]